• Aprecierile și comentariile voastre ne motivează! Dacă apreciezi munca pe care o depunem, înregistrează-te și dă-ți cu părerea asupra seriilor pe care le urmărești!
  • Ne puteţi găsi şi pe canalele oficiale de Discord sau Telegram ale grupului!

Ultimul film vazut

PiggySoriciul

Porcușor
Ultimul film vazut a fost Top Secret! (1984)
1h 30min | Comedy | 8 June 1984 (USA)
Destul de slabut in materie de comedie, desi incearca de nenumarate ori, mare parte a glumelor sunt foarte previzibile.
O fi fost bun al vremea lui, dar nu si acum, cel putin pentru un purcel de grajd.

Cea mai mare problema a mea cu filmele astea si nu doar cu filmele, serialele, desenele, benzile desenate, universul in sine... cum mama ma-sii se intampla atatea dezastre, cum apare un Dumnezeu care de fapt e doar un mucos ca in urmatoarea editie, urmatorul film, urmatorul episod, etc, apare cineva si mai bazat. Chestia asta ma scoate din sarite si la anime.
Nu ar mai merge la public, si nici in poveste, ar fi un fel de the end al filmului, serialului, ca si cum de ex: luffy in loc sa se bata atunci cu crocodile, sa se intalneasca si sa se confrunte cu bigmom, un personaj care i-ar fi spart ficatii lui luffy si anime-ului. Ar fi pus un frumos The End, eu asa zic...
 

gangstar

Jonin
Emoji Movie 2017 mi-a placut mult chiar daca a luat Zmeura de Aur :heart:
 

Serafim

Jonin
Ultimul film văzut a fost Bleach 2018.
Pentru cei care au văzut bleach, recomand să urmăriți și filmul să vă dați cu părerea despre el.
Eu zic că este un film bun având în vedere că au lucrat ceva mai mult la Fantome și Hollow.:laughing::laughing::laughing::laughing:
Personajele sunt mult mai vii și au o grafică mult mai bună.
Dar mie Bleach mi-a plăcut extraordinar de mult, este o poveste minunată și amuzantă.
O să observați unele modificări aduse filmului..
 

Harukachan

Chunin
A trecut ceva din august, asa ca presupun ca e okay sa postez din nou :d
Asta e singurul film de l-am vazut intre timp: Hereditary (2018) ~ horror, mystery
E un film horror mai special, nu e grabit, totul se intampla treptat si te captiveaza destul de mult cu povestea, nu are jumpscare-uri deloc zic eu, depinde si de tine cat de usor te sperii. Actorii sunt bine alesi, e putin enervant la un moment dat, dar devine din ce in ce mai interesant, nu se axeaza neaparat pe supranatural, dar si pe dezvoltarea caracterelor putin si arata cum unele decizii pe care le iei, care la inceput par nesemnificative, au impact masiv. Filmul tine 2 ore complete de plot sa zicem asa, recomand sa il tineti cu volum ceva mai tare fiindca actorii vorbesc destul de calm si incet, muzica si unele sunete chiar trebuiesc auzite, asta ca sa fie o experienta mult mai buna ^^
Pe mine chiar m-a lasat masca filmul asta, e putin mai greu de inteles totusi.
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
Aseară am ales să mă reîntâlnesc cu Andrei Tarkovski, aşa că am urmărit Sacrificiul.

Am rămas tăcută, îmbrăcată în spiritualitatea tipic tarkovskiană, pe care o gust de fiecare dată în secret, ca şi cum ar fi singurul lucru despre care n-aş putea povesti cuiva. Aşa că n-o fac. Doar menţionez.
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
Am văzut trei filme dintr-un foc, le menţionez pe toate. În ordinea vizionării:

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri - Eram curioasă de ceva vreme în legătură cu filmul ăsta şi să văd de ce tot auzisem de el în ultimul an, mai pe la început şi mai puţin acum, în ultima vreme. Personal, nu m-am simţit foarte atrasă de felul în care s-a desfăşurat povestea şi nici de motivaţia personajelor sau de alegerile lor, cu atât mai puţin de final. Ce mi-a plăcut în schimb a fost interpretarea, care a compensat cumva pentru lipsurile regăsite de mine în poveste sau în alte zone. Frances McDormand a fost la înălţime, la fel ca Sam Rockwell. Scriu acum despre el pentru că probabil îl voi uita până luna viitoare şi îl voi mai recunoaşte doar după nume şi după gândul "Doamne, tipa aia chiar îi făcea de râs pe toţi bărbaţii". But yeah, atât.

Call Me by Your Name - Altă curiozitate de care fugisem o vreme şi pe care am găsit de curând timp să o satisfac. Cu ce-am rămas? Cu vreo două melodii, cu scena cu piersica... şi cam atât. Serios acum, din punct de vedere al poveştii, filmul ăsta a mers într-o direcţie tipic adolescentină, presărată cu puţin sex, because why not. Nu mor eu după poveştile complicate, cu pierderi şi regăsiri, dar de ce e aşa important să povestim cuiva cum s-a îndrăgostit a random guy de alt random guy, nu ştiu. Nici măcar nu a fost ceva aparte în asta, în afara faptului că erau ambii tipi, care şi-aşa nu mai e mare brânză în zilele noastre, pentru că vedem asta tot mai des. De ce mi-ar plăcea filmul ăsta? Că mai cântă protagonistul la pian? Că e un film pretenţios, în care schimbăm limbile ca pe şosete ca să ce? Să vedem câtă cultură se ascundea în personajele în cauză? Mi s-a părut un film care se dă sofisticat şi o face cam degeaba, pentru că nu ne lasă cu nimic. Singurele motive pentru care mi-a rămas în minte sunt alea două melodii (nu glumeam), locaţia (care e superbă), interpretarea simpatică a lui Timothee Chalamet (dar nu de neuitat) şi poate (dar nu ştiu dacă va mai fi valabil peste vreo lună) sentimentul pe care ţi-l lasă ultima scenă, pe acordurile melodiei Visions of Gideon. Am fost dezamăgiţi cu toţii în dragoste pe la vârsta aia, cred. Cumva te atinge. But yeah, atât.

Phoenix - Şi iată şi filmul care mi-a plăcut foarte mult şi care chiar a reuşit să îşi îndeplinească scopul, oferindu-ne o perspectivă ceva mai complexă a identităţii şi a iubirii, în tot confortul ei. Nina Hoss a fost pur şi simplu superbă în rolul lui Nelly şi chiar am reuşit să simt trăirile ei cât şi confuzia cauzată de diferenţa dintre realitate şi speranţă. Mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut interpretarea, mi-a plăcut finalul, mi-a plăcut coloana sonoră. Am încheiat filmul cu Speak Low în suflet şi în timpane şi ştiu sigur că voi recomanda filmul cu drag pe viitor. Simplu şi frumos. But yeah, e de ajuns.

Se pare că mai mult scriu la cele care nu-mi plac. Curios.
 

waisehell

( ͡° ᴥ ͡°✿)
Cele mai recente vazute dintre cele mai recente lansate si care m-au si impresionat placut, ar fi:

Lazzaro Felice
https://www.imdb.com/title/tt6752992/?ref_=rt_li_tt (Lazzaro felice (2018) - IMDb)
O mica mare capodopera. Un film care m-a pacalit putin la inceput cu tonalitatea europeana, una aproape home-made, chiar un stil de documentar, dar ma aplaud pentru perseverenta caci as fi ratat ceva deosebit. Ce-i drept, subiectul filmului, odata dezvaluit, te tachineaza si doresti sa stii cum de...
Iar tonalitatea mentionata e una progresiva si pana la final transcende de la realism cinematografic la un suprarealism poetic.

An elephant sitting still
https://www.imdb.com/title/tt8020896/ (Da xiang xi di er zuo (2018) - IMDb)
Aproape patru ore in care urmaresti vietile unor personaje, toate furioase intr-un fel sau altul, care toate isi doresc sa vada un elefant dintr-un alt oras care sta nemiscat indiferent ce i se intampla. Dorinta lor nu tradeaza neaparat nevoia de a evada din vietile putrede pe care le traiesc ci mai mult curiozitatea de a vedea ceea ce ei nu pot sa faca si anume sa-si pastreze indiferenta fata de lume. Cinematografic, este un film superb (superb estetic vorbind, dar e vorba de o estetica urbana, apasatoare) si te poarta prin desfasurarea indelungata fara sa te oboseasca masiv. Desi, se poate vedea usor si in doua reprize, nefiind un film incarcat cu intamplari ci unul de atmosfera.

Lazzaro Felice as revedea, dar cel chinezesc e o experienta cel mai bine traita o singura data, iar asta nu fura din calitatea filmului ci o intretine.
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
@waisehell - am avut plăcerea şi eu să urmăresc Lazzaro Felice undeva în perioada în care-ţi scriai mesajul şi m-am bucurat mult când am citit apoi mesajul de aici. A fost un film care m-a impresionat în sufletul meu neştiutor şi cu care mă mai mândresc acum pe la cunoştinţe, ca să mai împărtăşesc cumva din bucuria mea. Nu se prinde. Dar uite că există speranţă. Chiar dacă n-a fost o recomandare, bine că am dat de el şi aici.

Cât despre mine, am mai urmărit câteva şi nu îmi place să tac atunci când cred c-aş vrea să scriu. Aşa că, în ordinea vizionării, în ultimele trei zile:

Phantom Thread - Am ales la întâmplare dintr-o mulţime de filme. Pentru toate există un moment potrivit şi nu mă tem că s-ar putea să nu-mi placă. Numai că m-am temut la început. Mă mai întâlnisem cu diverse articole legate de film şi mai că-l evitasem o vreme, considerându-l prea pretenţios. Şi iată-mă. Dacă o dădeam în bară şi adormeam aşa cum mă îndemna sufletul în primele minute, ce ratam aici. Dezbrăcat de toată eleganţa sa captivantă, Phantom Thread s-a lipit de mine într-un mod curios. Am putut să îl agăţ de cunoştinţele mele triste şi acum stau cu impresia mea simplă că e vorba doar de artă şi de artist. Egoismul ăla pe care nu îl au mulţi, dedicarea aia incredibilă, toate nuanţele nevăzute de ceilalţi. Cât de mare trebuie să fii ca să te dedici complet unui ideal din care-ţi ţeşi un univers? Eu m-am simţit mică gândindu-mă că n-aş putea clădi un imperiu (nici măcar imaginar) cu motivaţia/talentul meu. M-am simţit mai degrabă o Alma, mereu acolo să înţeleagă şi mereu acolo să se lege de cel mare doar pentru că altfel nu îşi recunoaşte valoarea. Fără a fi prea personală, a fost un film în care finalul şi-a pus amprenta şi m-a lăsat rânjind. Până la urmă, se pare că era nevoie de ambele părţi. Şi că fiecare îşi creează realitatea aşa cum îi place. În altă ordine de idei, vizual, filmul a fost impresionant spre magnific. O eleganţă delicată, purtată de nişte piese absolut superbe din coloana sonoră, la fel de sofisticată şi ea, alături de interpretări interesant de analizat poate cu altă ocazie.
Concluzie? Puteţi avea orice bărbat dacă îi gătiţi ciupercile potrivite, fetelor.

The Painted Veil - Vălul pictat voiam să îl văd de o veşnicie, dar nu sunt genul care să dea atenţie veşniciilor. Aşa că a zăcut vălul mulţi ani până să am chef de el. Tot aşa, întâmplător. O să încep să cred că nu am filtru şi că îmi plac toate filmele văzute (hahaha, nu te ambala, Call Me by Your Name, stai acolo). Sau poate caut eu să învăţ câte ceva din fiecare şi mă trezesc scriind aici în loc să dorm. Naomi Watts şi Edward Norton. Sau despre cum să culegi din viaţă puţinul ca să îţi reîntregeşti inima împărţită peste tot. Oameni care greşesc sunt peste tot. Contează şi cum tratezi greşelile făcute şi de cum te influenţează experienţele ulterioare în schimbare. Nu ştiu ce au urmărit alţii, dar eu am urmărit o poveste despre doi oameni care cresc şi care îşi clădesc o bucăţică de lume din nimic, din propria ţărână împrăştiată. E aşa uşor să o dai în bară şi să te arunci cu capul înainte când eşti constrâns de mediul înconjurător şi parcă aşa greu să te reculegi apoi şi să îţi demonstrezi că poţi mai mult,că poţi mai bine. O poveste frumoasă, cu un final dulce-amărui, uşor previzibil. Până la urmă, greşelile au preţul lor indiferent de cât te-ai revanşat. Ştiu că am fost o insensibilă că nu am amintit de holeră şi de moarte, dar nu am multe cuvinte. Vizual, filmul este impresionant în simplitatea sa, iar coloana sonoră a lui Alexandre Desplat m-a fermecat, alături de draga mea Naomi Watts, care mă face să o ador de fiecare dată când o privesc (Divergent was a mistake). Trecerile ei de la diabolic la angelic sunt fermecătoare şi rolul a prins-o de minune, mai ales în contrast cu Edward Norton, care aduce mereu un aer aparte în toată simplitatea interpretării sale.
Concluzie? Nu vă înşelaţi soţii, fetelor, că vă duc în mijlocul epidemiei de holeră.

The Ballad of Buster Scruggs - Sau cum să faci un mini-serial într-un film, marca fraţii Coen. Sunt câteva ore de când l-am terminat şi nu ştiam la început dacă va merita să scriu despre el. Haha, a meritat, cum să nu merite. It took only one meme to make me watch this. Şase povestioare fără o legătură anume, adunate în Vestul Sălbatic. Sau poate că le leagă ceva. Da, moartea. Ideea de moarte se aşterne frumuşel peste întregul film şi cred că fiecare poveste în parte doreşte să prezinte iminenţa ei în diferite stiluri. The Ballad of Buster Scruggs a fost absurd de nostimă şi totodată plină de morală, întrucât nu poţi fi the topdog forever. Sătulă de western spaghetti, m-am speriat niţel, dar nu era cazul. Într-un soi de caricaturizare, omul învaţă că lumea nu e dreaptă, mai ales când eşti în Vestul Sălbatic. A doua poveste, Near Algodones, unde am dat de James Franco, m-a făcut să rânjesc iar (n-am caracter), pentru că moartea nu vine de regulă fix pentru ce o meriţi, ci doar că aşa a avut ea chef în ziua respectivă. Cea mai scurtă dintre poveşti, dar foarte ironică şi savuroasă. Meal Ticket, cea de-a treia, m-a lovit cumplit, chiar dacă lumea o condamnă pentru previzibilitate şi pentru tonul mult prea dramatic. Come on people, cine-a zis că vom râde mereu? Liam Neeson e un impresar exemplar pentru un Harry Melling profund dramatic în handicapul său. Aici, moartea era un dar mult aşteptat, dar previzibil. Cum zicea şi Kurt Vonnegut în Ab.5, aşa merg lucrurile. Oricând îţi poate lua locul o găină, dacă aceasta oferă mai multe câştiguri. M-a întristat şi probabil e una din favorite. All Gold Canyon oferă dreptate prin moarte şi Tom Waits ne arată că poţi face un adevărat spectacol de unul singur, cărând o lopată şi un peisaj sublim. The Gal Who Got Rattled m-a deranjat în realitatea sa şi în dorinţa de a aduce moartea ca preţ al propriei alegeri. Mi-am dorit să fi fost altfel, dar nu avea cum. Mormântul ţi-l sapi şi singur, se zice. Iar ultima, The Mortal Remains, e însăşi moartea cap coadă, sau despre ce discutăm, gândim, visăm, în drumul spre nicăieri. Oamenii ăia discutând mi-au captat interesul mai bine ca orice altceva şi cred că era nevoie de concluzia asta pentru o poveste compusă din atâtea poveşti. De oriunde am veni, moartea ne aduce laolaltă într-un loc pe care suntem datori să îl descoperim. Un film neaşteptat de bun, frumos realizat şi destul de subtil.
Concluzie? Nu puneţi calului numele Dan, că nu se cade.

Am scris mult, dar aşa mai fac eu. Asta sunt. :(
 

gangstar

Jonin
pentru ca imi plac ecranizarile bine facute o sa zic de Oameni si soareci de John Steinbeck un film in care John Malcovich se intrece pe sine si in care aflam cat de dura poate fi viata oamenilor slabi intr-o lume a celor puternici :heart:
 
Ultima editare:

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
So, în ordinea vizionării.

Moromeţii 2 - Mi-aş fi dorit să se fi rămas la "Moromeţii" şi să fim lăsaţi să ne imaginăm ce a fost mai departe în funcţie de cuvinte. De când nu mai sunt cărţile de ajuns şi trebuie să facem filme pentru absolut orice? Pe lângă faptul că am fost oripilată de mulţimea de dobitoace venită ca să râdă la fiecare "fă" auzit şi restul detaliilor care ţin de un limbaj obişnuit pe la ţară şi nu numai, n-am reuşit să mă leg sufleteşte de film. A fost fad, cu tranziţii proaste, stufos la final şi cu un final aruncat pe gât ca să primim o brumă de concluzie după atâta spaimă trăită. Horaţiu Mălăele a încercat, dar ghinionul lui e că avem termeni de comparaţie. Iar de portretizarea lui Niculae nici nu ştiu ce să zic, căci nu mi-a plăcut de niciun fel şi parcă nu vreau totuşi să fiu chiar atât de nepoliticoasă. Natural pe alocuri, filmul n-a mers în direcţia dorită şi a vrut mai mult decât putea să cuprindă. Şi cu amar în inimă am realizat că nu le-a fost prea greu să creeze atmosfera "de odinioară" din punct de vedere spaţial, căci nu am făcut foarte mulţi paşi spre viitor în toată nostalgia noastră pentru trecut.

Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald - Mai degrabă, Fantastic Beasts şi limba ascuţită a lui Grindelwald. Mi-am permis să văd frumuseţea cu sala goală şi mai că mi-a pustiit inima. Nu că m-aş fi dus cu aşteptări, dar parcă ai un licăr de speranţă după atâta promovare. Dar nu. N-a fost să fie. Avem un Grindelwald care face pe dirijorul şi iese în mulţime cum ieşise naţionala României de la vestiare în '98. Pe scurt, blond şi bun de gură. Şi ne învârtim două ore într-un cerc vicios prost trasat, în care ştim că dragul de Creedence tot pică-n plasă şi că o să moară personaje în ideea că vor să obţină ceva, dar nu reuşesc, pentru că răul e mai puternic şi flacăra e mai albastră. Naiv şi stufos, cu dileme de gimnaziu şi cu efecte speciale care nu compensează pentru golul din inima mea. Şi nu, nu e destul Dumbledore. Şi dacă e, e un Dumbledore melancolic, care stă şi visează la cai verzi pe pereţi în loc să facă ceva. Şi nu, nu e destul Ezra Miller, dar asta e altă problemă, care n-are treabă cu filmul. Film pe care-l urmăreşti şi din care nu rămâi cu nimic.

The Death of Stalin - Who's the best dog!? Mr. Pink is. Dacă e ceva de obţinut, vine Steve Buscemi şi ia el, chiar dacă nu-l crede nimeni în stare de asta. Nu-i problemă, rezolvă el tot, cât să nu-l suspecteze careva. Un film care m-a făcut mai mult să rânjesc decât să râd, dar asta înseamnă că s-a unit în mine mai multă apreciere decât aprecierea efemeră dată de râs. Dacă am rânjit, am înţeles. Şi am înţeles că absurdul poate de cele mai multe ori toate zonele sensibile şi de neabordat în mod normal. Nu poţi condamna pe nimeni pentru o mică glumiţă. Sau poţi, dar nu vrei. Îţi zici, I can do better, and you don't. Şi cam acolo se termină tot. Scenariu destul de solid şi replici interesante, cu iz tarantinesc de foarte multe ori. Şi mi-a plăcut, că n-ar fi avut de ce să nu. God dammit, Georgy! Georgy! Georgy...
 

gangstar

Jonin
desi finalul de an m-a prins vizionand filme si anime ca niciodata voi aminti aici un film care m-a impresionat mult la vremea vizionarii lui ''NOI ALBINOI'' film islandez multipremiat chiar si la TIFF Cluj 2003 ^^

E considerat idiotul satului sau un geniu ascuns? La 17 ani, Noi rătăceşte prin viaţă pe un fiord îndepărtat din nordul Islandei. In timpul iernii, fiordul este izolat de restul lumii, înconjurat de munţi ameninţători şi îngropat sub o pătură groasă de zăpadă. Noi visează la o evadare din închisoarea albă împreună cu Iris, o fată care lucrează la benzinărie. Însă toate încercările sale stângace sunt sortite eşecului... Doar un dezastru natural ar putea să zguduie din temelii lumea lui Noi, oferindu-i o portiţă de scăpare către o lume mai bună. ^^
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
N-am mai fost de mult pe aici, ca să nu fac dublu post, aşa că s-au cam adunat câteva titluri despre care simt nevoia să scriu ca să nu fiu nevoită să conversez. Cu mine.
Astfel că, in the past few weeks, my life was full of:

La Grande Bellezza (2013) & The Great Gatsby (2013) - menţionate laolaltă pentru că au locul lor în planul astral şi s-a discutat ce era de discutat despre ele astfel încât să nu mai fiu nevoită să scriu ŞI acum.

L'Avenir (2016) - Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă delectez cu aproape două ore de Isabelle Huppert într-un rol interesant, pe care l-a abordat cu rafinament şi cu multă diplomaţie. E foarte uşor să faci dintr-un personaj de talia lui Nathalie Chazeaux o simplă femeie care îţi inspiră compasiune prin eşecurile care o lovesc. Numai că Huppert a făcut-o pe Nathalie o femeie care stă în afara cercului vicios şi îşi alege cu grijă trăirile şi felul în care le exprimă. Profund filosofică (nu îmi imaginez cum altfel), Nathalie duce toată povara filmului în cârca sa. Pe ea se sprijină trecutul, pe ea se sprijină viitorul, în toată incertitudinea sa. Şi reuşeşte să te facă să crezi în ea, că poate accepta cu demnitate toată suma de imprevizibil care-i sare în faţă. Un film frumos, atent realizat, cu eleganţa tipic franţuzească şi cu nişte detalii care merită toată atenţia. Plus că... o avem şi pe Pandora.

A nagy füzet (2013) - Adaptare după romanul Agotei Kristof, Le Grand Cahier, pelicula maghiară încearcă să împace cumva în imagini ceea ce romanul ne oferă cu multă dărnicie... maturizarea violentă a doi copii trimişi într-o lume pe care nu o cunoscuseră până atunci. Spaţial, filmul a respectat frumos imaginile pe care mi le trasasem naivă prin anii de facultate. Sărăcie, sălbăticie, un bordei mizerabil. Personajele au fost alese atent iar evenimentele prezentate în măsura în care să respecte cronologia din roman. Ce a lipsit? Sentimentul de apartenenţă, doza necesară de empatie, care să te facă să vrei să te pui în pielea celor doi copii. Fără roman, filmul este fad şi pe alocuri doar violent... o sumă de fragmente pe care le poţi interpreta, dar e foarte posibil să le interpretezi prost.

Aquarius (2016) - Pelicula braziliană a fost o adevărată desfătare vizuală, chiar dacă am făcut multe mofturi înainte de a o urmări şi am fost groaznic de reticentă... Dumnezeu ştie de ce, căci filmul îşi respectă cu sfinţenie scopul şi nu se îndepărtează de elementul central al poveştii, Clara. Clara, interpretată sublim de Sonia Braga, ţine întregul film în picioare prin nişte alegeri îndrăzneţe şi încăpăţânarea de a păstra sfinte credinţele sale. Sonia Braga este absolut magnifică în interpretarea sa şi face din Clara un adevărat câmp de luptă, un loc unde se confruntă vechiul cu noul, suferinţa cu împăcarea, liniştea cu haosul. De o eleganţă diferită de a lui Nathalie, cea amintită mai sus, Clara are un aer sud-american care-i dă o savoare aparte, diferită de ce putem vedea în contextele europene. Mi-au plăcut nespus cadrele spaţiale, unghiurile, lumina, muzica folosită, alegerea clădirii Aquarius, cât şi locuinţa superbă a Clarei, un univers cultural, în care se amestecă timpul în toate formele sale. Un film frumos, pe care-l voi păstra în minte multă vreme de acum.

My Dinner with Andre (1981) - Un film pe care l-am furat dintr-o listă de recomandări a cuiva. Uite aşa, la întâmplare, din alte nume frumoase. M-am gândit că ar fi cazul să mă pun la încercare şi să văd cu ce mă pot alege eu dintr-un film care e pur şi simplu o lungă şi savuroasă conversaţie. Şi contrar aşteptărilor mele, discuţia celor două personaje a fost atât de antrenantă şi de captivantă încât aproape două ore n-au însemnat nimic şi m-am trezit prezentă la masa lor, ascultându-i cu atenţie. Am fost acolo şi am putut da dreptate amândurora, în timp ce am sorbit atentă din ceaşca mea cu cafea. Wally mi-a plăcut nespus prin ataşamentul lui faţă de ce e lumesc, Andre mi-a plăcut şi mai mult prin ideile sale cosmice. Dacă am dat dreptate vreunuia, nu pot să spun. Păstrez secretul. Pentru un film făcut din ascultare, întrebări, conflict, nu pot spune că am învăţat ceva ce nu ştiam, dar m-am bucurat mult de călătoria imaginată prin cuvintele lor. Şi da, am fost acolo. Şi da, l-am ascultat şi eu pe Erik Satie.

On Body and Soul (2017) - Dacă mi-a plăcut ceva în mod deosebit la filmul ăsta, a fost concluzia. Şi care ar fi aceea? Ei bine, pe mine m-a surprins cu un zâmbet uşurat pe buze, realizând în neştiinţa mea că uneori mintea e responsabilă de cele mai sublime lucruri care ni se întâmplă. Dezbrăcaţi de poveştile spuse de imaginaţia noastră, în care suntem animale, zei, orice vrem, rămânem doar oameni care habar nu au ce face ca să îşi transforme fanteziile frumoase în fantezii şi mai frumoase, dar legate de lumea în care trăiesc. Adevărul e că nu ştim să ţinem un mister viu. Nu ştim să-l tratăm cum trebuie. Îl tratăm cu vulgaritate, îl legăm de tot ce e lumesc. Odată legat de ce-i lumesc, nu mai are nicio culoare. E doar parte din lume. Looking back now, I made the right choices at some point in my silly life. Un film frumos executat, frumos interpretat, profund metaforic... şi mai realist decât poate părea la o primă vedere.

El Sur (1983) - Recent urmărit, filmul m-a frapat prin umila idee abordată, dar şi prin felul în care se desfăşoară cele câteva evenimente nu foarte ieşite din comun. Totuşi, m-a răscolit prin tot ce nu s-a ştiut şi am putut doar să interpretăm. Care a fost adevărul? Cum poţi umple un gol atât de mare dintre un om şi restul oamenilor? Cum să te descurci cu atâtea lucruri care nu valorează nimic puse lângă ceea ce ai vrea mai mult ca orice? Mi s-a părut mult, dar foarte mult, un film despre neîmplinire, un film despre sincronizare proastă şi despre incapacitatea de a spune ce trebuie spus în faţa celor despre care ar trebui să crezi că te vor înţelege cel mai bine. Am empatizat şi cu Estrella, dar şi cu celelalte personaje. Mi-am dorit să le fac să spună mai mult, iar dacă nu spun mai mult, măcar să spună ce trebuie. N-am reuşit, am eşuat lamentabil. Am simţit din plin finalul abrupt, ca ecou al unei realităţi trăite mult prea des, mult prea des.
 

gangstar

Jonin
recomand cele 2 filme minunate ale lui BAE YONG JOON unul actorii mei preferati cooreni retras din activitate de peste 10 ani si incep cu APRIL SNOW in care protagonistii se cunosc la spital unde afla ca partenerii lor au avut un accident de masina si aveau o legatua extraconjugala de ceva timp ^^ intamplarea ii apropie vazandu-se aproape zilnic dar ii si desparte cand unul dintre parteneri supravietuieste ^^ UNTOLD SCANDAL este varianta coreeana reusita zic eu a romanului LEGATURI PRIMEJDIOASE de Choderlos de Laclos ^^
 

waisehell

( ͡° ᴥ ͡°✿)
Mr. Long (2017) (imdb). Asasinul taiwanez Mr Long ajunge sa se ascunda intr-un oras provincial japonez unde talentul sau divin de a gati transcende orice limita lingvistica astfel ca Mr Cool Baggy Trousers isi face niste prieteni foarte ambitiosi si voiosi si unii mai putin asa. Un film care oscileaza intre sumbru si dulce amarui de mai multe ori. Foarte inventiv de repetate ori, de la un stil Tarantino la classic japanese slice of life, Mr. Long se lasa cu sange si cu lacrimi. Doar lacrimile vor fi ale tale (sau nu). M-a impresionat pentru multe scene ingenios construite, coregrafia momentelor violente si stilul dramatic, dar bland, pe care parca doar filmele japoneze il pot oferi cum trebuie.

Private life (2018) (imdb). Doi scriitori din Manhattan vor sa faca un copil. Ea are 41 de ani, el 47, fiecare cu probleme de infertilitate care duc la multe incercari disperate de a apela la doctori si donatori. Iese un film istet, amuzant pe alocuri, cu personaje posibile de care te apropii, si evenimente posibile, asa cum ne-a mai aratat regizorul Tamara Jenkins in The Savages (mult ai lipsit, dna Jenkins). Mi-ar fi placut sa il vad tot pe Philip Seymour Hoffman, dar dna Jenkins a intarziat prea mult si domnul Hoffman a devenit... indisponibil. Nu ma pot plange de Paul Giamatti, oricum. Vizual, este un spectacol new yorkian 'cotidian' ceea ce e superb. Vreo doua piese frumos alese, de asemenea.

Paradise (2016) (imdb). Imi este reamintit regulat faptul ca Holocaustul nu va fi niciodata un subiect expirat (ultima data mi-a reamintit asta Naked among wolves). Paradise e o poveste spusa prin flashbacks si ceea ce par initial a fi interviuri. E un film deosebit filmat in alb si negru cu multa atentie pentru... tot. Se axeaza profund pe personaje, care spun aceeasi poveste din perspectiva fiecaruia. E o experienta marcanta odata ce esti atras in lumea filmului.
 

gangstar

Jonin
un film coreean al actorului meu preferat KIM NAM GIL este PORTRAIT OF BEAUTY care prezinta superb viata lui Shin Shin Yun-bok, faimos pictor popular din timpul dinastiei Joseon ce se dovedește a fi o femeie. Totuși, adevăratul Shin aborda în picturile sale erotismul, fiind și un observator al femeilor gisaeng (curtezane ce întrețineau atmosfera la petrecerile de la palat) și relațiile lor cu clasele conducătoare. dar si dorinta ei de a deveni una dintre ele ceea ce o face sa-si dezvaluie treptat identitatea adevarata in fata iubitului ei Kang Mu. Filmul are si serial sub denumirea de PAINTER OF THE WIND ^^
 

PiggySoriciul

Porcușor
Ultimul film vazut a fost Faa yeung nin wa (2000) IMDB
Nu am cuvinte sa descriu aceasta capodopera, fiecare secventa din film are o idee in spate, fiind combinata perfect cu coloana sonora.
Hong Kong, 1962. Un tânăr redactor șef la un ziar local, Chow (Tony Leung) și soția sa se mută în locuință nouă. Astfel face cunostință cu Li-Zhen (Maggie Cheung), o tânără femeie foarte frumoasă, care tocmai se mutase și ea împreună cu soțul. Ea este secretară la o firmă de export, iar soțul este reprezentantul unei firme japoneze, adică este plecat foarte des în călătorii de afaceri. Dat fiind că și soția lui Chow este des plecată de acasă, Chow începe.... Si atat, am taiat din descriere. Recomand cu incredere,
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
Câteva titluri recente şi pentru mine, şi pentru restul... presupun.

Papillon (2017) - Povestea lui Henri Charriere nu m-a prins deloc în formatul nou şi nici modul obositor în care a fost expusă. Recunosc că am mers să urmăresc filmul pentru că l-am văzut pe Rami Malek acolo, nu pentru că speram la un Papillon mai bun decât cel din 1973. Poveste spusă prost, fragmentat, cu tente exagerate de basm şi de bun simţ. Rami Malek şi-a făcut treaba, desigur, iar dinamica dintre el şi Charlie Hunnam a fost cât se poate de interesantă şi chiar cred că a existat o urmă de chimie între cei doi. Dar cam atât. Nu m-a impresionat prea tare nici vizual, nici spiritual. Nu m-am ales cu alte trăiri faţă de cele avute înainte. Bine, cu 20 de lei lipsă m-am ales. Dar să spunem că i-am dat pentru Rami Malek... o consolare.

Glass (2019) - Okays, mai ştiţi cum în 2016, M. Night Shyamalan ne dădea la sfârşitul filmului Split o scurtă secvenţă cu David Dunn, protagonistul din curiosul Unbreakable (2000)? Ceva de aşteptat, mi-am zis. Se pare că M. Night Shyamalan strânge rândurile şi-şi aduce personajele laolaltă. Şi cum James McAvoy îmi este drag ca o ploaie de vară, mi-am spus că nu pot să-l ratez... pe el şi personalităţile lui Kevin Wendell Crumb. Am zis că nu se poate să nu surprind ceva frumos la filmul ăsta. Dar am greşit. Filmul a fost o glumă de la început şi până la sfârşit. Nu ştiu ce trebuia demonstrat, dar a fost o glumă şi am realizat că e o glumă urâtă abia când la scenele "serioase" a început să râdă întreaga sală. Degeaba aduci actori buni dacă îţi baţi joc de ei. Şi lui Shyamalan i-am iertat multe, dar pe asta nu i-o mai iert. Mai jos, un spoiler. Simţiţi-vă liberi să nu citiţi.
Tot filmul? Nu, glumesc. Apreciez efortul lui James McAvoy, a avut de lucru. Dar Doamne, scena finală, din faţa spitalului, unde se adună toate personajele şi are loc măreaţa luptă... sper că doarme bine Shyamalan după mizeria aia. Şi să-ţi ucizi personajele în cel mai stupid mod posibil? Să-l îneci pe Bruce fokin Willis într-o baltă? Are you serious? Plus intervenţiile total inutile ale copiilor ălora... Doamne, nu.

Suspiria (2018) - N-am văzut Suspiria cel din 1977, dar am fost curioasă să văd ce a scos Luca Guadagnino din filmul ăsta şi cum şi-a mai uns rotiţele astfel încât să scoată altă peliculă cu iluzii pretenţioase. Şi bineînţeles că am tras cam aceleaşi concluzii. Foarte stufos, foarte pretenţios... dar şi obscur de data asta, ceea ce l-a mai salvat. Din punct de vedere vizual, recunosc că mi s-a părut aproape perfect. Scenele de coregrafie, clădirea aceea aproape terifiantă, tranziţiile de multe ori haotice, visele sufocante, care au avut grijă să abunde de elemente subtile, cu iz grotesc deseori. Distribuţia mi s-a părut decentă, cu menţiunea că Tilda Swinton e o desfătare vizuală oriunde ai vedea-o, dar mai ales în roluri misterioase. Muzica a fost sublimă şi Thom Yorke a reuşit să ofere o coloană sonoră perfectă din toate punctele de vedere. Şi nu îmi va ieşi multă vreme din minte scena în care au ales să utilizeze "Unmade"... a fost greu de urmărit, dar necesar. Atunci, care să fie problema? Problema e că Luca Guadagnino se lasă furat de propria splendoare şi are tendinţa de a pune prea multă frişcă pe prăjitură. Iarăşi combinaţia obositoare de limbi, iarăşi povestea lipsită de coerenţă. Prea puţine explicaţii, prea multă metaforă, metaforă care nu se dezvăluie pe parcurs şi poţi doar să presupui. Devine copleşitor şi două ore şi jumătate te fac să simţi asta şi mai tare. Dar rămân cu încântarea vizuală.
 

gangstar

Jonin
A FROZEN FLOWER / Korea 2008 un film istoric care m-a impresionat prin dramatism fiind vorba de un triunghi amoros in care un rege gay ii cere garzii de corp care ii era iubit sa-i faca un mostenitor reginei insa ea si el se indragostesc cu adevarat si-l tradeaza pe rege totul se terminandu-se urat ^^

A LOVE / Korea 2007 doi adolescenti se indragostesc iar baiatul o apara pe fata intr-o incaierare si ajunge la inchisoare si odata eliberat ii pierde urma insa timpul trece si tipul afla ca iubita sa e sotia sefului sau si va trebui sa-i fie bodyguard asa ca relatia lor se reia in secret dar odata descoperiti de sotul inselat cei 2 iubiti se hotarasc sa se sinucida ^^

ambele filme il au ca protagonist pe talentatul actor korean JOO JIN MO ^^
 

Anadis

tralfamadorian
Traducător
Verificator
The Artist (2011) - Un film care m-a făcut să zâmbesc mult şi bine, poate uneori şi cu amărăciune. Nu am o cultură vastă când vine vorba de filmele mute, însă am fost curioasă să văd cum o producţie din 2011 poate trezi spiritul de mult apus al filmului mut. Fără aşteptări, am urmărit un film pe care tot trăgeam să îl văd, dar nu îmi găseam inima să o fac. Şi chiar a meritat. Tăcerea e de aur, iar în cazul acesta, tăcerea a ocupat cu succes aproape două ore fără a mă face să mă gândesc la timp. Îndeajuns de captivant, filmul tratează cu bun simţ ideea ascensiunii artistului în lumea filmului, dar şi decăderea sa răsunătoare. Toate delicat, aproape metaforic. Iar Jean Dujardin şi Bérénice Bejo au fost spectaculoşi. A meritat toată atenţia şi toate gândurile imposibile de apoi.

Confessions (2010) - Nici nu ştiam cât de mult poate să îmi placă piesa "Last Flowers" a celor de la Radiohead. Acum ştiu. Nu m-am aşteptat ca filmul să fie chiar atât de bine executat la nivel tehnic, dar a fost într-adevăr spectaculos, meticulos realizat, demn de ţinut minte. Prezenţa (aproape?!) permanentă a muzicii a creat o atmosferă potrivită desfăşurării poveştii şi cred că e un alt punct forte al filmului. La nivel narativ, mi-a plăcut prezentarea pe bucăţi şi justificarea tuturor alegerilor făcute de personaje. Rareori se întâmplă să oferi fiecărui personaj posibilitatea de a vorbi pentru sine, iar aici s-a întâmplat. Absolut totul este justificat, cu toate că am avut o vagă senzaţie că s-a mers un pic la extreme şi că la un moment dat, povestea îşi pierde din verosimilitate. Şi... cu toate că e vorba de un film, a creat un oarecare disconfort care totuşi a fost înăbuşit cu uşurinţă când am tras linie la sfârşit. Pot doar să mă întreb acum de unde trebuie să bată fluturele din aripi ca să creeze un asemenea lanţ de evenimente haotice. Cine a greşit mai întâi? A greşit cineva?

The Wild Pear Tree (2018) - Vânez de ceva vreme filmul ăsta şi în sfârşit am avut ocazia să îl văd. Chiar dacă nu am la activ o lungă listă de filme turceşti, ideea în jurul căreia gravitează m-a făcut să îmi doresc mult să îl urmăresc. Şi cele trei ore şi-au meritat investiţia, deoarece am învăţat cât am putut de bine că poţi crea artă din tot ce-i obişnuit, din tot ce-i lumesc. Povestea tânărului scriitor Sinan e povestea oricui, minus câteva particularităţi. Nesiguranţa viitorului, o sumă de studii din care nu te alegi cu nimic, vechiul oraş sufocant, familia, prietenii rămaşi, o iubire, un vis. E un film care te poartă într-o călătorie deosebită, deseori nostimă prin stilul abordat. Şi ştiţi ce e mai frumos? Că poţi empatiza şi poţi empatiza din plin. O să îmi amintesc multă vreme cum Sinan a comparat oamenii locului cu perele sălbatice, spunând că "We are misfits, solitary, misshapen.'' Poate nu doar oamenii locului său, poate şi noi... cu cei din jur. Mereu în căutarea identităţii, mereu în căutarea frumosului, mereu pe loc... mereu pe loc.
 

gangstar

Jonin
recomand vizionarea filmelor lui yimou zhang (blestemul florii de aur) ang lee (lust caution) sau wong kar wai pt ca datorita lui piggy am revazut filmul acestuia ''in the mood for love'' (o iubire imposibila) filmul facand parte dintr-o trilogie alaturi de ''2046'' si ''days of being wilde'' avand o coloana sonora superba film de stare si atmosfera ce mi-a amintit ca subiect de ''april snow'' 2005 pt ca transpune atat de subtil si resemnat iubirea si neimplinirea ei demonstrand inca odata nevoia de sincronizare perfecta dar si faptul ca ''iubirea aparuta pe neasteptate este cel mai greu de lecuit''^^
 
Sus